Articles By denisa_mona

About denisa_mona

My personal constellation of thoughts,feelings,wonders ...

My first contest:)

Am fost invitată de către buna mea prietenă Adelina să particip a un concurs, care are ca premiu o carte. Bineînţeles că nu am ezitat şi m-am înscris imediat. Vă invit şi pe voi.  🙂 Concursul îl puteţi găsi și voi aici

No title available.

Cu câteva zile în urmă am văzut-o la magazin. Avea căștile în urechi,muzica dată la maxim (asculta Arctic Monkeys) și părea să fie complet deconectată, concentrându-se asupra găsirii celei mai proaspete franzele. După alte câteva zile am văzut-o din nou, de această dată într-o librărie. Mâina dreaptă mângâia în treacăt cotoarele cărților din secțiunea de beletristică, ușor, delicat, de parcă le-ar fi putut sfâșia printr-o singură atingere mai apăsată. Părea să viseze cu ochii deschiși la ‘Manuscrisul găsit la Acra’ , părea că se aventurează în ‘Inferno’ , părea că se reîncarnează în ‘Dama cu camelii’ . Două seri mai târziu, am regăsit-o la operă. Lacrimi ușoare spălau obrazul gingaș, în care valuri de sânge urcau și coborau, perfect sincronizate cu intensitarea timbrului sopranelor, tenorilor, baritonilor. Odată cu scurtele pauze dintre acte, însă, relua acel aer dominator, de femeie hotărâtă, demnă, încrezătoare. Transformarea era năucitoare. Ieri, la ora 12, am surprins-o în parc , cu un grup de prietene. Aceeași statură impozantă, plină de eleganță- o eleganță timidă, ușor neîndemânatică. Rădea- zgomotos, dezinvolt, dar nu din toată inima; le zâmbea leneș cunoscuților care treceau pe lângă ea, mima surprinderea, privea receptivă prin jur, zâmbea încurcată tipilor care o sorbeau din priviri.

tumblr_ma2a3v3Bb01rsljpho1_500Am observat că indiferent de momentul zilei, sau de circumstanțe, o parte din ea stătea mereu ascunsă, precum luna într-o noapte friguroasă, pe un cer dens, greu. Puteam să pun pariu că nimeni nu știa tot ce era de știut despre ea, că niciodată n-a îndrăznit să se deschidă complet cuiva. Deseori o surprindeam privind în gol, fără nici o expresie care să-i străbată chipul. Poate că era o străină chiar și pentru ea însăși. Trăia învăluită în mister, respira mister, emana mister prin toți porii. Și atunci mi-am amintit de ziua în care am văzut-o printre rafturile pline de cărți. Puteam să jur că o auzisem șoptind melancolic versurile unei poezii- ‘Venin și farmec port în suflet… ‘ . Ăsta este răspunsul! Ea e o poezie. O poezie umblătoare, a cărei autor este… chiar ea.

Fără ‘Ce-ar fi fost dacă… ? ‘

Dacă există ceva de care să fiu complet terifiată, acel ceva este reprezentat de regrete. Cred că orice decizie luată, orice țel stabilit, orice vis sau plan care apare din senin în căpșorul meu aduce cu sine o schimbare, iar frica mea în asta constă, defapt- în schimbare. Nu vorbesc despre evenimente cum ar fi reamenajarea unei camere sau intrarea la liceu, ci despre acele schimbări care au un impact mult mai puternic, pe plan emoțional.

Până acum, asemeni oricărui copil ignorant, naiv, eram preocupată strict de noutățile pe care avea să le aducă ziua de mâine, iar când acea zi trecea, o închideam în sertarul cel mai îndepărtat al conștiinței mele, oferind-o drept hrană materiei cenușii- ziua de mâine era doar un obstacol ce trebuia, negreșit, înlăturat, pentru a ajunge ‘un om mare ca mami și tati’ . Astfel, mă arătam nepăsătoare în fața rezoluților, înfruntam cu un curaj ieșit din comun orice aspect care mi-ar fi perturbat ‘ creșterea’ .

În prezent, însă, mă cuprinde un fel de paranoia de fiecare dată când o hotărâre trebuie să fie luată. Poate pentru că am auzit prea multe ‘ Și acum regret că…’ sau ‘Doamne, ce n-aș da timpul înapoi! ‘ ; poate am văzut prea mulți oameni apropiați mie care încă suferă din pricina unor decizii luate prea devreme, din candoare, iar atunci îmi spun, cu o hotărâre ce-mi străbate întregul trup- ‘Nu, nu vreau asta pentru mine’ . De-a lungul zilelor, săptămânilor, anilor, străbat același drum, aceeași potecă ce mi-a fost zămislită, dar, la fiecare răscruce, nu pot să nu privesc înapoi la toți oamenii pe care urmează să-i las în urmă, la toate lucrurile care nu vor mai fi niciodată la fel. În acele momente, îmi doresc să acumulez forța necesară cât pentru a străbate ambele bifurcații doar pentru a o alege, mai apoi, pe cea care mă va conduce, cu aceeași ușurință, pe drumul cel bun, și nu pe o potecă părăsită, o înfundătură a visurilor și aspiraților mele; dar așa ceva nu este posibil…decât dacă ești suficient de norocos. Din această cauză urăsc să iau decizii de una singură… acele regrete se vor revărsa asupra-mi, culmea, tot din cauza mea, născând, astfel, inevitabilele întrebări: ‘ Ce s-ar fi întâmplat dacă alegeam diferit? ; Oare e fericit acum? ; Să-i fi frânt inima?’

Aș spune ca această alienare și-a servit, deocamdată scopul- străbat coridoare, profanez camere, deschid sertare, și nu-mi amintesc să fi luat o singură decizie pe care acum să o regret, toate greșelile reușind să fie ștampilate cu o ‘Lecție de viață’ mare, de un roșu orbitor. Sper doar că paranoia mea nu va fi cea care mă va priva de posibilități, care-mi va răpi amintiri minunate.

Serendipity

15 iulie 1865.

Era una din acele zile înăbuşitoare, toride de vara. Simţisem nevoia să părăsesc casă goală, cu ferestre mari,arhitectură somptuoasă, plină de slujitori de culoarea tăciunelui care trebăluiau într-un zumzet continuu, asurzitor, aşa că am decis să-mi petrec după-masa pe malul răului din apropierea casei părinteşti. Străbunul meu muncise o viaţă întreagă pentru ca fiul său şi toate generaţiile viitoare ale familiei De Luca să nu ducă lipsă de nimic.Astfel,casa noastră era înconjurată de hectari întregi de vegetaţie-o pădure se întindea în zona sud-estică,o grădina care cuprindea toate speciile cunoscute de flori oocupă pe cea nord-vestică, un labirint de tufărişuri înalte reprezenta principala atracţie a casei noastre, iar restul terenului era împărţit în plantaţii de viţă-de-vie.

Râul cu pricina reprezenta linia de frontieră dintre domeniul familiei mele şi cel al familiei Baldassare. După ce i-am pus şaua, m-am urcat pe calul meu, Raffaele- un mustang de culoarea abanosului,cu coamă lungă, mătăsoasă- şi am luat-o la goană. Am ajuns în mai puţin de un sfert de oră. Odată cu intrarea în pădure, am fost izbit de un vânticel molatic care făcea crengile plopilor şi stejarilor înalţi să geamă de plăcere. Peste alte câteva minute de mers la trap am ajuns la rău. În timp ce făceam loc mie şi armăsarului meu prin vegetaţia noduroasă, privirea mi-a fost captivată de mişcările languroase ale două braţe lungi care scăldau un trup mlădios, pe jumătate acoperit de apa răcoroasă a răului. Raffaele a nechezat zgomotos,iar silueta feminină s-a întors, surprinsă, în direcţia noastră.

Era… sublimă. Părul ei lung avea culoarea pietrei soarelui,iar buclele ei se împotriveau energic greutatiii apei care ameninţa să le fure flexibilitatea. O pereche de ochi mari, de culoarea smaraldului pur, presăraţi cu gene lungi, senzuale ne privea. Nu cred că am mai văzut un chip de o asemenea perfecţiune… poate doar într-unul din tablourile expuse în camera pentru ceai.
Majoritatea tinerelor femei ar fi ţipat isteric şi ar fi încercat pe cât posibil să-şi ascundă goliciunea, respectând, astfel, normele vremurilor în care trăiam. Ea, în schimb, ne arunca priviri întrebătoare, cu sprâncenele de culoarea mahonului uşor arcuite. Mi-a luat ceva timp până să pot reacţiona.

23 septembrie 2007.

O zi mohorâtă, ploioasă, tipică brumărelului- iată-mă, deci, în tramvai, gata să-mi încep rutina zilnică. Niciodată nu mi-a făcut plăcere să aștept, dar nu suportam nici punctualitatea ceea ce este paradoxal, presupun. În vreme ce urmăream pasional, dar ignorant în același timp, cum două picături de apă participau leneș la cursa vieții lor pe geamul rece al autovehicolului, nu puteam să nu mă gândesc la șarada care devenise viața mea. Renunțasem la visele și pasiunile mele doar pentru a mă dedica afacerii familiei- un gest perfect normal pentru unii, dar revoltător pentru prietenii mei. Așadar, eram aproape singur, cu un tată bolnav care-și punea speranțele în unicul său fiu, cel care va duce mai departe numele familiei Luca. Aproape instantaneu am lăcut legătura dintre cursa picăturilor de apă, cu cea de cai- dintotdeauna îmi dorisem un cal. Imaginația m-a ajutat să alung plictiseala, așa cum o făcuse în multe alte dăți.

Drumul a durat aproximativ cincisprezece minute, suficient cat pentru a nu fi intoxicat cu miresmele imbecilului de vis-a-vis care purta ochelari de soare cu toate că era, după cum spuneam, mohorât afară; și exact înainte ca acea căbușeală specifică transportului în comun să-și lase amprenta asupra mea. În vreme ce așteptam -oh, de m-ar fi ucis cineva în acel moment-  să cobor, lăsând ‘cucoanele’ bătrâne în față, o pată de culoare din stație imi atrase atenția.

Pantofii stilleto de culoarea pielii erau asortați perfect cu fusta pencil roșie, ce se contrasta cu elegantul sacou de culoarea piersicii croit, parcă, special pentru talia acea feminină, elegantă. Buzele pline erau precum magma unui vulcan- vii, ademenitoare. Buclele săltărețe, jucăușe certau mâinile suple care încercau cu blândețe să le cumințească. Ochii verzi-minerali de felină, asemeni otravei trimiteau în direcția mea săgeți întrebătoare, sprijiniți de pomeții înalți, dar totuși plini. După ce starea de beatitudine s-a risipit, mi-am cerut scuze,politicos, pentru îndrăzneală, cu toate că femeia părea binevoitoare, și nu ofensată, de parcă ar fi înțeles perfect de ce eram atât de hipnotizat de simpla-i imagine. Nu înțelegeam de ce, dar eram sigur, mai sigur decât fusesem vreodată în întreaga-mi viață că nu o să uit chipul acela de o frumusețe angelică, aproape sălbatică  niciodată.

‘ Nu suntem doar ce suntem,ci și ce am fost. ‘

Astăzi am început să citesc o carte scrisă de Simona Popescu, și intitulată ‘Exuvii’. Cu toate că am citit doar primele pagini, această carte a început să-și facă propriul locșor în sufletul meu și de la început, m-am identificat foarte bine cu autoarea.

Pot spune că și eu mă aseamăn cu un stol de păsări, prin ‘Eu’ referindu-mă la toate fiintele, toate exuviile care trăiesc înăuntrul meu, zbătându-se, uneori, să iasă la suprafață, sau așteptând, cuminți, noi experiențe, noi lecții de viață, sau oricare alt element declanșator. Acestea zboară împreună, niciodată singure, pentru că nu pot exista una fără cealaltă-adolescenta care sunt nu a putut lua contur fără fetița care am fost- iar, împreună, formează un V perfect, complet. De nenumărate ori am încercat să mă cunosc, să îmi dau seama ce fel de persoană sunt, care-mi sunt calitățile și care-mi sunt defectele. Odată cu această carte am început să înțeleg că în adâncul ființei mele există mai multe persoane, mai multe denise care mă definesc și care, împreună, alcătuiesc acest ‘tot’ pe care-l văd familia și prietenii. Aceste ființe -fetițe,fete,viitoare femei- vor fi, de acum înainte, un reper pentru mine. Voi începe să le descopăr pe fiecare în parte, și nu le voi șterge din sufletul meu, pentru că asta ar însemna să renunț la mine însămi. Astfel, voi fi prietena celor care se vor amuza de năzbâtiile fetiței din mine, a celor care vor dojeni, dar și încuraja fata nesigură din interiorul meu, a celor care vor accepta aroganța si principiile viitoarei femei care începe sa-și contureze personalitatea odată cu intrarea în adolescență; mă voi îndrăgosti de cel care va alinta și proteja fetița timidă de la patru ani, va glumi împreună cu fetița băiețoasă de la șapte ani, va purta discuții aprinse pe teme precum religia, filosofia, muzica,sau banalități cotidiene cu adolescenta leneșă de la 16 ani.

În concluzie, în interiorul meu trăiesc o mulțime de ‘persoane’ de poli opuși- timida cu îndrăzneața, aroganta cu cea plină de nesiguranță, copilăroasa cu severa, prietenoasa cu singuratica, revoltata cu veșnica visătoare, și nu doar un simplu ‘eu’, fără spirit, fără esență, care poate fi rezumat printr-un singur cuvânt.

Condamnați

Astăzi, din circumstanțe necunoscute de mine, colegele mele de religie penticostală (ei bine, unele dintre ele) au asistat la ora ‘noastră’ de religie, a ortodocșilor. Lecția era despre îndatoririle pe care le avem față de Dumnezeu, și, implicit, despre primele patru porunci. Toate bune și frumoase până în momentul în care domnul profesor a prezentat cea de-a doua poruncă-„Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemanare, nici să te închini lor” .

În momentul în care una din colegele de religie penticostala a început să râdă, să-și dea ochii peste cap, să facă mișto în fața argumentelor foarte logice aș putea spune ale domnului profesor, care susținea că închinarea la icoane nu reprezintă un păcat, mi-a sărit țandăra, ca să spun așa.

Da, înțeleg faptul că fiecare religie își are propriile principii, după care își ghidează enoriașii, și că acestea pot fi destul de diferite. Însă atitudinea (lipsa de respect,mai exact) colegei respective nu doar că m-a dezamăgit profund și mi-a schimbat părerea despre acea persoană pe care obișnuiam să o consider ‘de treabă’, ci mi-a și dat de gândit.

Oare noi, oamenii, în căutarea noastră disperată de iertare, și răspunsuri spirituale uităm adevăratul scop al religiei in viețile noastre? Eu, cu toate ca nu sunt genul de persoană care să meargă săptămânal la biserică, consider că religia trebuie să fie un element unificator, și nu ceva cu care să ne hrănim ego-ul, din cauza căruia să intrăm in dispute de genul ‘Cine-l cinstește cel mai mult și cel mai bine pe Dumnezeu’.

Am observat că, odată cu apusul vremurilor in care Biserica controla viețile oamenilor într-un mod barbar, lipsit de orice simț al umanității, oamenii au început să vadă religia drept o obligație, de aici rezultând ipocrizia nemărginită cu care ne confruntăm în zilele noastre. Astfel, tot mai des auzim replici de genul ‘Eu sunt un om credincios,merg la biserică in fiecare seară’ ,de la un om care nu ar da un colț de pâine unui copil al străzii, sau ‘Eu sunt de religia X, sunt un om tare bun, cu frică de Dumnezeu’ din partea unei persoane aflate la volan sub influența alcoolului.

De aceea,pentru mine, credința nu se măsoară în numărul de zile în care participi la slujbe, ci constă în faptele bune, care pornesc din suflet, în modul în care tratez și-mi respect aproapele, felul în care îmi prețuiesc viața.

Scurtă întâlnire cu trecutul

După ce mi-am privit reflexia vreme de câteva minute bune, mi-am lipit obrazul carminat- o culoare pe care nu o avusese de multă vreme- de geam, şi am închis, uşurată, ochii. Câteva minute mai târziu, când eram deja învăluită de răcoarea emanată de bucata de sticlă, am auzit zgomote de paşi sfioşi, nehotărâţi. I-am deschis şi am privit în jurul meu.
El era acolo, la câţiva metri distanţă de mine. Probabil aştepta la rând. Mi-am retras privirea şocată, de pe faţa lui după câteva secunde.

” Nu l-am simţit atât de aproape de multă vreme… ”

– Ce faci? l-am întrebat incercând să par plictisită, dar trepidațile din voce mă dăduseră de gol.
– Bine… uite, aştept, spuse el oarecum reţinut.

Nimic.

– Ce mai face sora ta?
– E bine, astăzi vine acasă.

Din nou, nimic.

M-am trezit contemplând. Nu ştiu dacă erau ochii lui, acei ochi care îmi provocaseră mulţi fluturaşi în stomac, care determinaseră mulţi fiori să-mi coboare pe şira spinării, sau dacă îmi aminteam toate motivele pentru care el nu era potrivit pentru mine.

Dintr-odată, cu o bubuitură asurzitoare, uşa s-a deschis, iar Silvia m-a grăbit înspre casă. Am întors spatele atât lui,cât și la tot ce însemnase el vreodată pentru mine, şi am urmat-o în tăcere.