Articles

Luna și alte stele

tumblr_static_wallpaper

Se apropie luna iunie. Aer de vacanță, soare, fericire.

Când aud cuvântul ‘fericire’ o anumită scenă îmi apare în minte: eu, privind cerul înstelat, întinsă pe o bluză de trening, cu părul răsfirat pe asfaltul cald. Obișnuiam să stau așa în nopțile de vară, împreună cu un vecin în vreme ce alți puști ședeau turcește în stânga și în dreapta noastră sau pe banca de vis-a-vis.

Îmi amintesc faptul că nu vorbeam despre ceva anume. Pur și simplu priveam spre minunăția care se întindea nemarginită în fața noastră. Mi se furișează în minte frunzele unui vișin care apar de undeva, de departe… un fel de ramă încropită de natură. Se lăuda.

Așa, cum stăteam pe spate și priveam luna, simțeam că amețesc. Întorceam, deci, puțin capul spre partea dreaptă și îmi lipeam obrazul de asfaltul aburind. Mă fascina felul în care stelele păreau că se reflectă în întunecimea asfaltului luminat de  către lună.Sau era doar iluminarea stradală vinovată de acea iluzie optică?Luna…îmi place să mă compar cu ea uneori. Mă seduce. Mă holbez la ea ca o bezmetică pentru a încerca să-i percep miezul cu privirea, dar tot ce văd sunt cicatricile ei, și prin asta simt că suntem una și aceeași. Cratere de toate dimensiunile se pot vedea cu ochiul liber, dar asta nu înseamnă că e mai puțin frumoasă… tocmai asta mă încânta. Acele cratere, acele stigmate reprezintă frumusețea în cea mai simplă și hipnotizantă formă. Și eu am cicatricile mele. Oh, aș putea să vorbesc despre ele ore în șir, doar să mă asculte cineva, pentru că cicatricile mele reprezintă persoana care scrie acest articol și care se întoarce în timp, cu ochii minții, pentru a se regăsi pe acea stradă, înconjurată de acei oameni. Cicatricile mele reprezintă bătălii pe care le-am pierdut, dar care rămân alături de mine, doar pentru a-mi aminti că războiul continuă. Cicatricile mele sunt dovada puterii mele. Cicatricile mele se vor înmulți de-a lungul timpului doar pentru ca, la sfârșitul zilelor mele să pot spune, victorioasă  ‘Asta am fost, asta sunt,a ici mă opresc. Am avut o viață plină de bătălii grele, dar am câștigat războiul. Sunt fericită! ‘

Awakening

536732_437690366290300_852487777_nVreme de câteva zile trăiesc într-o profundă stare de beatitudine. Mă simt puternică, invincibilă chiar, imună la toate problemele, toate greutățile de zi cu zi. Trebuie să recunosc faptul că este ceva cu totul nou pentru mine. Niciodată nu am încercat aceeași senzație de fericire acută, deplină. Fredonez mai tot timpul, citesc mai tot timpul, zâmbesc mai tot timpul, sunt neobosită. Posed o energie fără asemănare, simt că totul e posibil. Nu privesc cu frică spre ziua de mâine, nu mă gândesc la aspectele negative ale vieții, mi se pare că totul e veșnic, că nu există timp sau că am, dimpotrivă, prea mult și-l irosesc. Dar e bine. Îmi face plăcere. Aud din când în când o voce abia șoptită care-mi spune că e târziu și că ar trebui să pun capul pe perna îmbietoare, sau că am teme de făcut, ori îmi atrage atenția asupra faptului că mai am câteva lucruri de bifat pe lista mea de ‘target’-uri. Din fericire, sunt prea veselă, prea plictisită pentru astfel de lucruri.

Tocmai meditez, analizez această stare de plutire în infinit, în golul vast în vreme ce las toate celelalte zgomote făcute de liceeni ignoranți sau boboci narcisiști să treacă pe lângă trupul meu care merge în linie dreaptă pe coridorul pavat cu nostalgie și speranță. Tocmai acum, când ating apogeul acestei stări de împlinire, animată de faptul că în sfârșit pot să conștientizez și să exprim în cuvinte senzația amețitoare care mă încearcă de câteva zile, privirea mi se îndreaptă spre geam. Odată ce zăresc palma care flutură plictisită un timid salut, îngheț. Timpul cu toată vastitatea și totodată limitarea lui se oprește în loc. Nu pot să respir.Plămânii-și refuză hrana indispensabilă în timp ce gândurile cad precum cioburile unei oglinzi sparte. Inima reacționează violent, cu bătăi neregulate și bruște, sufletul se trezește, somnoros.